14/06/2016
Jorge Luis Borges (died June 14, 1986)
CARTEA DE NISIP
Linia cuprinde un număr infinit de puncte; planul, un numar infinit de linii; volumul un număr infinit de planuri; hipervolumul un număr infinit de volume ... Nu, hotărît lucru, nu acesta − more geometrico − este cel mai fericit mod de a-mi incepe relatarea. A afirma veracitatea faptelor narate a ajuns să reprezinte, astăzi, convenţia oricărei povestiri fantastice; prezenta relatare este, însă, pe de-a întregul veridică. Locuiesc singur, la etajul al patrulea al unei clădiri de pe strada Belgrano. Cu vreo cîteva luni în urmă, într-o seară, am auzit un ciocănit în uşă. Am deschis şi m-am trezit în faţa unui necunoscut. Era un ins înalt, cu trăsături incerte. Sau poate miopia mea le-a văzut astfel. Întreaga lui înfăţişare dovedea o sărăcie plină de cuviinţă. Era îmbrăcat în cenuşiu şi avea în mînă o valiză cenuşie. Am înţeles îndată că-i străin. La început l-am socotit bătrîn; mi-am dat seama apoi că mă înşelase puţinul lui păr blond, aproape alb, de tip scandinav. În cursul convorbirii noastre, care a durat mai puţin de o oră, aveam să aflu că este din Orcade. L-am invitat să ia loc. O vreme, necunoscutul a păstrat tăcere. Era învăluit de melancolie, întocmai cm sunt eu acum.
− Am biblii de vînzare, se hotărî în sfîrşit. Nu lipsit de pedanterie îi răspunsei:
− În casa aceasta se găsesc mai multe biblii englezeşti, printre care şi cea dintîi, a lui John Wiclif. O am şi pe cea a lui Ciprian de Valera, şi pe a lui Luther, care sub aspect literar e cea mai neinteresantă dintre toate, şi am chiar şi un exemplar latin al Vulgatei. După cm vedeţi, nu de biblii duc lipsă. După o nouă tăcere continuă: − Nu vînd doar biblii. O să vă arăt o carte sacră despre care socot că ar putea să vă intereseze. Am dobîndit-o într-o mahala a Bikanirului. Deschise valiza şi puse cartea pe masă. Era un volum "in octavo", legat în pînză. Trecuse, cu siguranţă, printr-o mulţime de mîini. Am cercetat-o; m-a surprins greutatea ei, cu totul neobişnuită. Pe cotor stătea scris "Holy Writ", iar dedesubt Bombay.
− Trebuie să fie din secolul al nouăsprezecelea, am remarcat.
− Nu ştiu. N-am ştiut niciodată, a fost răspunsul. Am deschis-o la întîmplare. Caracterele îmi erau străine. Paginile, care mi-au părut uzate şi venind dintr-o modestă imprimerie, erau tipărite pe două coloane, asemeni celor ale unei biblii. Textul era destul de strîns şi orînduit în versete. În colţul de sus al paginilor erau cifre arabe. Mi-a atras atenţia faptul că pagina pară din stînga avea numărul (să spunem) 40.154, iar cea impară aflată în dreapta ei, 999. Am întors fila; numărul de pe verso avea opt cifre. Era însoţit de o mică ilustraţie, aşa cm se obişnuieşte în dicţionare: o ancoră desenată în peniţă, ca de mîna stîngace a unui copil. În clipa aceea, necunoscutul spuse:
− Priviţi-o bine. N-o s-o mai vedeţi niciodată. În afirmaţie era o ameninţare, nu însă şi în glasul care o rostise. Am reperat bine locul şi am închis volumul. Peste o clipă l-am deschis din nou. Am căutat zadarnic imaginea ancorei, întorcînd filă după filă. Ca să-mi ascund descumpănirea am spus:
− E vorba despre o versiune a Scripturii într-unul din graiurie industane, nu-i aşa? − Nu, replică el. Apoi coborî glasul ca pentru a-mi încredinţa o taină:
− Am obţinut-o într-un sat din cîmpie, în schimbul cîtorva rupii şi al Bibliei. Stăpînul ei nu ştia să citească. Presupun că socotea Cartea Cărţilor drept un fel de amuletă. Era din casta cea mai joasă; oamenii nu puteau să-i calce umbra fără să fie pîngăriţi. Mi-a spus că tomul lui se cheamă Cartea de Nisip, pentru că nici cartea, nici nisipul n-au început şi nici sfîrşit. M-a îndemnat să caut prima filă. Mi-am proptit mîna stîngă pe copertă şi am deschis volumul dintr-o dată, cu degetul mare aproape lipit de arătător. A fost zadarnic: între mînă şi copertă se interpuneau de fiecare dată alte file. Părea că izvorăsc din carte.
− Acuma căutaţi sfîrşitul. Am eşuat din nou; abia am izbutit să îngaim, cu un glas pe care nu-l recunoşteam:
− Este cu neputinţă. În şoaptă, ca şi mai înainte, vînzătorul de biblii răspunse:
− Cu neputinţă, însă totuşi este. Numărul de pagini ale acestei cărţi este de-a dreptul infinit. Nici una nu e cea dintîi; nici una cea din urmă. Nu ştiu de ce sunt numerotate în modul acesta arbitrar. Poate pentru a da de înţeles că termenii unei serii infinite admit orice număr. Apoi, ca şi cm ar fi gîndit cu voce tare:
− Dacă spaţiul este infinit, ne aflăm în oricare punct al spaţiului. Dacă timpul este infinit, ne aflăm în oricare punct al timpului. Consideraţiile lui mă iritau. L-am întrebat:
− Sunteţi religios, desigur?
− Da, presbiterian. Conştiinţa mea este curată. Sunt convins că nu l-am înşelat pe indigen dîndu-i Cuvîntul Domnului în schimbul cărţii lui diavoleşti. L-am asigurat că n-are ce să-şi reproşeze şi l-am întrebat dacă se află în trecere prin locurile acestea. Mi-a răspuns că peste cîteva zile are de gînd să se întoarcă în patrie. Atunci am aflat că este scoţian din insulele Orcade. I-am spus că şi eu îndrăgesc Scoţia, datorită iubirii ce i-au purtat-o Stevenson şi Hume.
− Şi Robbie Burns, m-a corectat. În timp ce discutam, eu continuam să explorez cartea infinită. Cu prefăcută indiferenţă, l-am întrebat:
− Aveţi intenţia să oferiţi acest curios exemplar Muzeului Britanic?
− Nu. Dumneavoastră vi-l ofer, mi-a replicat, precizîndu-mi o sumă ridicată. I-am răspuns, cu deplină sinceritate, că suma îmi este inaccesibilă, însă am rămas pe gînduri. După cîteva clipe, îmi făurisem planul.
− Vă propun un troc, i-am spus. Aţi obţinut acest volum în schimbul cîtorva rupii, şi al Sfintei Scripturi; eu vă ofer valoarea pensiei mele lunare, pe care tocmai am primit-o, şi Biblia lui Wiclif în caractere gotice. Am moştenit-o de la părinţii mei. − A black letter Wiclif! Şopti el. M-am dus în dormitorul meu şi i-am adus banii şi cartea. A întors paginile şi a cercetat coperta cu fervoare de bibliofil.
− Mă învoiesc, îmi spuse. M-a mirat faptul că nu se tocmeşte. Abia după aceea aveam să pricep că venise la mine cu hotărîrea fermă de a vinde cartea. A luat bancnotele fără să le mai numere. Am vorbit despre India, despre Orcade, despre acei jarls norvegieni care le-au stăpînit. Se înnoptase de-a binelea cînd vizitatorul meu a plecat. Nu l-am mai revăzut de atunci iar numele nu i-l cunosc. M-am gîndit să aşez Cartea de Nisip în golul pe care îl lăsase Biblia lui Wiclif, dar în cele din urmă am optat pentru a o ascunde în spatele unor volume desperechiate al celor "O mie şi Una de Nopţi". M-am culcat, dar n-am putut să dorm. Pe la trei sau patru dimineaţa am aprins lumina. Am căutat imposibila carte şi am început s-o răsfoiesc. Pe una dintre file am văzut gravată o mască. În colţ era o cifră, nu mai ştiu care anume, ridicată la puterea a noua. N-am arătat comoara nimănui. Fericirii de a o poseda i s-au adăugat teama că mi-ar putea fi furată, iar apoi îndoiala că n-ar fi cu adevărat infinită. Aceste două nelinişti mi-au agravat vechea mizantropie. Îmi mai rămăseseră cîţiva prieteni; am încetat să-i frecventez. Prizonier al Cărţii, aproape nu mai ieşeam din casă. Am examinat cu o lupă coperţile şi cotorul uzat, înlăturînd posibilitatea vreunei şarlatanii. Am constatat că micile imagini apăreau la o distanţă de două mii de pagini. Le-am notat, în ordine alfabetică, într-un carnet, pe care l-am umplut foarte curînd. Nu s-au repetat niciodată. Noaptea, în puţinele răgazuri pe care mi le îngăduia nesomnul, visam cartea. Vara era pe sfîrşite şi am înţeles că tomul este de-a dreptul monstruos. Zadarnic mi-am tot spus că nu mai puţin monstruos sunt eu, care-l percep cu ochii proprii şi îl mîngîi cu zece degete omeneşti. Am simţit că e un obiect de coşmar, un lucru nefiresc ce infestează şi perverteşte realitatea. M-am gîndit la flăcări, dar m-am temut că arderea unei cărţi infinite ar fi şi ea, deopotrivă, infinită şi ar îneca în fum planeta întreagă. Citisem undeva − mi-am amintit − că cel mai bun loc pentru a ascunde o frunză e pădurea. Înainte de a mă fi pensionat lucram la Biblioteca Naţională, care conservă nouă sute de mii de cărţi; ştiu că, în dreapta coridorului, o scară răsucită se afundă într-un subsol unde se află periodice şi hărţi. Pîndind o clipă de neatenţie a mînuitorilor, am furişat Cartea de Nisip pe unul dintre umedele rafturi. Am încercat să nu reţin la ce înălţime şi nici la ce distanţă în raport cu uşa. Simt o anume uşurare, dar nu mai vreau nici măcar să trec pe strada Mexico.
(trad. Cristina Hăulică)
