zombii invadeaza lumea. Super! Nu, nu vă imaginați că invadaseră zombii sufrageria noastră ( poate doar mințile lor), zombii existau doar pe telefoanele lor. Copiii erau nespus de încantati de invazia lor. Cu telefoanele în mână și zombi în gânduri ei par ca se află într-o ușoară transă, nu văd, nu aud, nu le este foame sau sete, rareori au nevoie la toaletă iar dacă sunt deranjați reacționează a
gresiv. Dacă este imperios necesar să întrerupă jocul atunci ei încep să se plictisească, devin extrem de plictisiți. Cu telefonul în mână sunt copiii perfecți și extrem de cuminți, cu excepția câtorva exclamații (ca cele de mai sus), nu simți că sunt prin preajmă. Cu toții ne dorim copii cuminți, nu? Dar oare nu sunt prea cuminți? Recunosc, m-au încercat sentimente contradictorii, furie și nepăsare, amuzament și totodată îngrijorare. Se pare că zombii și pokemonii (și multe alte personaje pe care nu le cunosc), le-au furat copilăria copiilor. Nu am 80 de ani, nici 50, nici chiar 40, însa copilăria mea nu se asemănă deloc cu a lor. Poveștile lui Creangă pot păli oricând în fața amintirilor copilăriei mele. Nu am avut telefon, deși îmi doream unul desigur, dar asta nu m-a împiedicat să obțin unul prin proprile forțe, mai exact dintr-un cui bătut într-o bucată de lemn, numere scrise cu pixul și aveam cel mai performant telefon la care aș fi putut visa. Mi s-a spus că în viață nu poți obține întotdeauna ceea ce iți dorești, dar asta nu m-a întristat nicicum. Am învățat repede că mintea nu are limite. Aveam sute de păpuși din știuleți de porumb, bețe, peturi, frunze, cuti și chiar gunoaie. Aveam cel mai tare restaurant de pe stradă, cu prăjituri din pământ galben și cocktail-uri cu apă din boltoci. Cât era ziua de mare, făceam afaceri cu bani din frunze. Aveam mare grijă de ele, iar la finauul zilei le număram cu entuziasm să văd cât de rentabilă îmi este afacerea. Construiam case, magazine, restaurante, muzee, școli, spitale, îmbrăcăminte și multe altele. Aveam absolut tot ceea ce era necesar pentru a construi toate acestea, nu îmi lipsea nimic. Materialele de care aveam nevoie nu proveneau de la vreun magazin scump, singurul magazin de la care îmi făceam zilnic aprovizionarea era strada. Acolo găseam mii de produse, organice, mici, mari, noi , vechi, colorate, parfumate, gata să mă ajute în orice proiect planificam pentru ziua ce urma. Nu îmi amintesc să mă fi plictisit vreodată, deși erau și momente în care nu aveam acces la resursele mele având la îndemână doar mintea și corpul meu. Atunci visam. Trăiam într-un castel sau înotam în mare, construiam vapoare sau brodam rochii, zburam, călătoream sau mă teleportam. Putem fi orice și nimeni nu mă putea împiedica să fac asta. Toată copilăria am făcut multe lecții de biologie, chimie, fizică, matematică, dezvoltare personală (alături de prietenii mei), cursuri speciale de arhitectură și cunoașterea mediului, înot, hicking, călărie, gătit, gimnastică și multe altele, toate acestea GRATIS. Va întrebați unde? Probabil ați ghicit raspunsul în Centrul Educațional „Strada”. Poate zâmbiți, zâmbesc și eu când îmi amintesc, dar totul a fost real. Copilăria m-a făcut ceea ce sunt azi. M-a învățat că imaginația nu are limite și pot avea orice visez. Am învățat că în orice piatră, fir de praf, copac sau bucată de lemn se ascund viitoare case, mașini, cărți, jucării etc. Tot ce trebuie sa faci este doar să îți imaginezi și poți avea. Revenind la problema inițială, ce facem cu zombii? Cum îi convingem să redea copiilor copilăria? Eu fac primul pas și vă invit într-un loc în care copii își pot folosi imaginația, pot construi palate sau doar un mușuroi, își pot desena gândurile, emoțiile și visele, pot învăța fără profesor, pot cânta și dansa, se pot descoperi pe ei înșiși și pe cei din jurul lor, pot trai o bucățică de copilărie altfel. Să declarăm război zombiilor. Cine mi se alătură?
